Megaesofagul la câine

/în /de

Megaesofagul la câine – cauze, simptome şi diagnostic
Ce este megaesofagul

Mergaesofag înseamnă esofag mărit. Aceasta este o afecțiune în care esofagul, un mușchi tubular care transportă hrana de la cavitatea bucală la stomac, este mărit și nu funcționează corespunzător. Atât câinii, cât și pisicile pot suferi de această afecțiune, dar este cu mult mai des întâlnită la câini.

Atunci când animalul înghite hrană sau lichid, acestea sunt transportate spre stomac prin esofag, care se contractă și se relaxează ritmic pentru a împinge substanțele ingerate spre stomac. Atunci când esofagul funcționează normal mâncarea se deplasează din cavitatea bucală până în stomac în termen de câteva secunde.

În cazul megaesofagului, nervii sau mușchii acestuia nu mai functionează optim și apar probleme de motilitate. Esofagul se întinde, iar contracțiile musculare nu mai sunt eficiente. Din cauza acestui fapt, mâncarea nu ajunge întotdeauna în stomac. Aceasta se poate acumula în esofag provocând regurgitarea acesteia.

Regurgitarea poate avea loc la câteva minute de când mâncarea fost înghițită, caz în care aceasta arată ca în momentul în care a fost mâncată, iar dacă regurgitarea are loc la câteva ore după ce hrana a fost mâncată, aceasta va avea un aspect tubular, ca un cârnat.

Regurgitarea frecventă predispune animalele la o afecțiune numită pneumonie de aspirație, care apare atunci când câinele inspiră în timpul unui episod de regurgitare, permițând unei cantități mici de hrană să ajungă în plămâni. Hrana ajunsă în plămâni poate cauza o infecție care ar putea chiar să pună în pericol viața animalului.
Cauzele megaesofagului

Megaesofagul poate avea diverse nivele de severitate. Există situații în care mobilitatea hranei este afectată slab și doar în unele zone ale esofagului sau situații în care întregul esofag nu funcționează corect. Megaesofagul poate fi o afecțiune congenitală, ceea ce înseamnă că aceasta este prezentă încă de la naștere sau poate fi o afecțiune dobândită.

Megaesofagul congenital este mai răspândit decât cel dobândit, iar unele rase de câini sunt mai predispuse decât altele. Rasele cele mai predispuse la megaesofag sunt Fox Terrier, Ciobănesc German, Dog German, Setter Irlandez, Labrador, Schnauzer Pitic, Newfoundland și Shar-pei.

Megaesofagul nu este foarte des întâlnit la pisici, dar atunci când apare cele mai afectate sunt Siamezele și alte rase înrudite cu acestea.

Forma dobândită a acestei afecțiuni apare de obicei la animalele mai în vârsta și de cele mai multe ori este un efect secundar altei afecțiuni cum ar fi boala neuromusculară autoimună, Boala Addison sau hipotiroidism. Megaesofagul poate fi cauzat și de prezența unui obiect străin în esofag, inflamație, tumoră sau prin expunerea la unele toxine cum ar fi organofosfații.

În cazul megaesofagului dobândit este crucial să fie tratată afecțiunea care stă la baza acestuia.

Există situații în care nu este cunoscut o cauza megaesofagului.

Simptome și diagnostic

Simptomele megaesofagului includ regurgitarea hranei și a apei. Este de reținut că recurgitarea este diferită de vomitare. Vomitarea este un proces activ în care câinele își contractă abdomenul și toracele golind conținutul stomacului. De cele mai multe ori în cazul vomitării există suficient timp în care să ne dăm seama de acest proces și să ducem câinele afară.

Regurgitare este foarte diferită, este un proces pasiv și neașteptat. Câinele poate regurgita fără să dea vreun semn dinainte.

Alte simptome ale megaesofagului sunt legate de pierderea caloriilor din cauza recurgitării sau pneumonia cauzată de pătrunderea hranei în plămâni, dificultăți la înghițit, salivare excesivă, tuse, schimbarea tonului vocal, scurgeri nazale, respirație urât mirositoare, febră, pierdere în greutate, foame extremă, stare fizica proastă și probleme respiratorii.
Cățelușii cu megaesofag congenital încep în mod obișnuit să regurgiteze de îndată ce își încep dieta cu mâncare solidă.

Animalul suspectat că ar suferi de megaesofag ar trebui văzut imediat de către un veterinar pentru examinare în detaliu. Megaesofagul poate fi o afecțiune fatală, în special în cazul în care apare pneumonia de aspirație.

Veterinarul trebuie să fie foarte atent la istoricul câinelui și la simptomele acestuia. Se vor face analize de sânge și radiografii la torace și abdomen pentru a vedea dacă esofagul este mărit sau dacă acesta conține aer, fluid sau hrană.

Diagnosticul final se face de obicei cu ajutorul radiografiei cu bariu sau a fluoroscopiei. O tehnică mai avansată numită esofagoscopie poate fi folosită în stabilirea diagnosticului. Aceasta este o procedură care permite vizualizarea interiorului esofagului și poate fi folosită de asemenea la extragerea obiectelor străine în cazul în care există sau pentru a evalua obstrucțiile  sau tumorile care există.

Tratament și îngrijire

În cazul în care megaesofagul este dobândit și este o afecțiune secundară la o altă boală, această boală trebuie identificată și tratată.

În cazul în care megaesofagul este idiopatic, tratamentul va fi simptomatic și de îngrijire. Există puține medicamente ce pot fi folosite pe animalele ce suferă de megaesofag, dar nu sunt foarte eficiente și au efecte secundare semnificative, ca multe alte medicamente.

În mod evident mâncatul și băutul reprezintă cele mai mari amenințări la animalele de companie ce suferă de megaesofag pentru că acestea reprezintă activități ce duc la episoade de regurgitare, ducând mai departe la privarea de nutrienti și pneumonie de aspirație.

Câinii cu megaesofag tind să o ducă mai bine cu mese mai mici dar mai frecvente administrate din boluri ridicată sau cu mâna. Atunci când corpul este ridicat într-o poziție verticală gravitația face ceea ce esofagul nu poate singur, adică transportă hrana spre stomac.

Mulți stăpânii de câini cu megaesofag își încurajează câinii să rămână în poziția șezut timp de 10 minute după ce au mâncat sau băut ceva pentru a permite gravitației să ducă hrana sau apa în stomac.

Există un dispozitiv numit scaunul Bailey, folosit de unii stăpâni de câini, care menține câinele în poziție verticală în timpul mesei. După masă câinele trebuie să stea în scaunul Bailey timp de 10 – 30 de minute, permițând gravitației să deplaseze hrana prin esofag până în stomac.

Mulți veterinari recomandă adăugarea de agenți de îngroșare în apă pentru a reduce frecvența de aspirație. Cea mai bună metodă de hrănire și cea mai bună hrană se vor stabili prin încercări.

A avea grijă de un câine ce suferă de megaesofag este în mod evident un proces ce consumă timp, dar cu îngrijire corespunzătoare câinii vor duce vieți relativ normale, chiar dacă suferă de o afecțiune ce era fatală în cele mai multe cazuri.

sursa : zooland

Sindromul brahicefalic respirator la câini

/în /de

Sindromul brahicefalic respirator este termenul medical ce descrie o serie de probleme ale tractului respirator întâlnite la rasele de câini cu fața «turtită», cum ar fi Mopsul.

Termenul brahicefalic provine din limba greacă: brachy înseamnă scurt, iar cephalic înseamnă cap. Oasele craniului sunt mai scurte, fapt ce dă aspectul de bot aplatizat. Din cauza acestei conformații osoase, relațiile cu celelalte țesuturi moi sunt alterate, uneori provocând mari probleme câinelui.

Aceste rase s-au dezvoltat prin perpetuarea unor mutații  și anomalii, din considerente pur estetice, fără să se țină cont de funcționalitate și confortul animalului. Rasele brahicefalice la care se întâlnește cu precădere acest sindrom sunt: Bulldog englez, Bulldog francez, Mops, Boston terrier, Boxer, Pekinez, Shih Tzu, Cavalier King Charles terrier și Lhasa Apso. Destul de rar, sindromul se poate regăsi și la rasele de pisici cu bot scurt: Persana, Exotica sau Himalayana.

Ce este Sindromul brahicefalic respirator?

Sindromul în discuție este alcătuit dintr-o serie de condiții patologice care îngreunează respirația câinilor din rasele mai sus amintite. Patru dintre acestea sunt cel mai adesea întâlnite, izolat sau combinate mai multe între ele: nările stenotice, palatul moale alungit, traheea hipoplastică și laringe eversat.

Nările stenotice se caracterizează printr-un orificiu anormal de mic sau prin prăbușirea cartilajului de susținere la inhalare. Aerul nu mai pătrunde în tractul respirator în cantitate suficientă, iar câinele depunde mare efort pentru a respira.

Palatul moale alungit apare deoarece țesutul conjunctiv ce căptușește cerul gurii are la dispoziție o suprafață prea mică de os pe care să se sprijine, astfel încât vârful său se sprijină pe epiglotă și impiedica aerul să intre în laringe, respectiv trahee. Și în acest caz, animalul depune un efort suplimentar pentru a respira, fapt ce duce la o serie de efecte secundare cum ar fi: inflamarea căilor respiratorii superioare, prăbușirea laringelui, hipertrofie tonsilară ș.a.

Traheea hipoplatică sau stenotică are diametrul mai îngust decât normalul, pe toate lungimea sa ori doar pe unele porțiuni. La acești câini anesteziile sunt problematice și pot pune în pericol viața lor.

Sacii laringienii sunt niște formațiuni de țesut moale situate în apropierea corzilor vocale. În momentul în care câinele cu nări stenotice sau palat moale elongat depune efort să respire, se crează  presiune negativă la nivel laringean ce determină aspirarea (eversarea) sacilor în trahee. Fiecare sac laringean va bloca parțial sau, poate, total tractul respirator.

Simptome

Simptomele sindromului brahicefalic respirator includ: respirație îngreunată, zgomotoasă, sforăit, tahipnee (respirații rapide și dese), tuse, dificultăți la mestecat și înghițit, sufocare, horcăit, rezistență scăzută la efort fizic și cianoză. Simptomele sunt agravate de căldură și umezeală, efort fizic sau supraexcitare. De aceea stăpânii trebuie să fie foarte atenți să nu agite prea tare animalul și să aibă mare grijă de el pe durata verii. Mulți câinii preferă să respire pe gură, acesta fiind un alt semn des întâlnit. Rasele brahicefalice sunt predispuse la șoc caloric și atacuri cardiace, în special vara sau la efort fizic mare. Obezitatea și alergiile agravează simptomele.

Câinii tineri cu vârste cuprinse între 1 și 4 ani reprezintă grupa de risc.

Diagnostic

Medicul veterinar va analiza anatomia capului și apariția unora dintre simptomele enumerate anterior. Nările stenotice pot fi descoperite printr-o simplă inspecție vizuală. Pentru toate celelalte anomalii este necesară anestezia și instrumente speciale. Adițional poate fi nevoie de radiografii pentru a vizualiza traheea sau plămânii.

Tratament

Câinii cu semne clinice avansate cauzate de grave anomalii ale structurilor tractului respirator vor fi tratați chirurgical pentru corectarea acestora. Cu cât se intervine mai devreme cu atât câinele va duce o viață mai bună. Pacienții cu semne ușoare sau moderate au nevoie doar de o monitorizarea mai atentă a stilului de viață și a condițiilor de trai: efort fizic puțin și la intensitate scăzută, protejarea de căldura și umiditate, evitarea emoțiilor puternice. Uneori pot fi necesare medicamente antiinflamatorii și oxigenoterapie.

Prognosticul depinde foarte mult de gravitatea și numărul anomaliilor respiratorii implicate. Intervențiile chirurgicale efectuate sub vârsta de doi ani cresc calitatea vieții câinilor, precum și speranța de viață.

Câinii din rasele brahicefalice vor fi plimbați întotdeauna cu ham și nu cu zgardă.

sursa : zooland

Rinotraheita Infectioasa Felina

/în /de

Rinotraheita Infectioasa Felina este o boala virala caracterizata prin sindrom febril, debut rapid al evacuarii secretiilor oculonazale purulente, stomatita necrotica si ulcerativa. Boala este deasemenea cunoscuta si ca Influenta Felina si Coriza Felina.
Boala are o perioada de incubatie relativ scurta, in schimb perioada de evolutie a bolii este destul de lunga, ajungand pana la 4 saptamani si peste.
Ca semne clinice apar secretiile nazale, stranutul, la nivel ocular conjunctivita, secretii purulente si uneori ulcer corneean, la nivelul cavitatii bucale ulcere si hipersalivatie. Rareori prin complicatii bacteriene poate aparea pneumonia. Febra deasemenea este intalnita frecvent avand valori constante de 40 grade. Frecvent este intalnita starea de depresie care are o severitate accentuata.
Virusul infecteaza si se multiplica la nivelul cavitatii nazale,ochilor, sinusurilor, traheei, cavitatii bucale si tonsilelor, determinand inflamatia si sindrom febril. Datorita secretiilor nazale, simtul mirosului este grav alterat si diminuat determinand si o scadere a apetitului. Daca aceasta diminuare a apetitului sau pierderea toatala este periculoasa la toate pisicile, acest lucru este mult mai grav la pisoi, la care anorexia si deshidratarea pot aparea rapid.

Pisicile trecute prin boala raman purtatoare si eliminatoare de virus pe toata perioada vietii.
Toate felinele domestice sau salbatice sunt susceptibile infectiei. Boala afecteaza in special pisoii, pisicile aflate in stari de stres sau in medii suprapopulate. Pisoii nascuti din pisicile adulte infectate si pisicile in varsta sunt cele mai predispuse imbolavirii.
Sursele de transmitere sunt reprezentate de saliva si secretiile respiratorii ale pisicilor purtatoare sau cu simptom de boala, virusul fiind transmis prin intermediul stranutului si al tusei. Este o boala frecvent intalnita in sezonul rece si umed, cu incidenta ridicata in lunile decembrie – martie.
Trecerea prin boala nu confera o imunitate satisfacatoare astfel ca se pot inregistra reimbolnaviri in conditiile in care animalul este stresat sau imunodepresat.
Mortalitatea bolii, desi intr-un procent mic, este crescuta la pui si la animalele slabite.
Terapia depinde de severitatea si simptomele manifestate. Se va aplica o terapie de sustinere si simptomatica, mentinerea narinelor si a ochilor curati prin indepartarea secretiilor, spalaturi bucale si a cavitatilor nazale cu solutii ce contin vitaminele A si E. Antibioterapia se uziteaza pentru tratarea infectiilor bacteriene secundare.
Asigurati-va ca pisica se alimenteaza si consuma lichide, in caz contrar se pot administra fluide intravenos sau subcutanat.
Ca preventie a bolii se recomanda evitarea factorilor stresanti, asigurarea conditiilor de intretinere, igiena si alimentatie, si protejarea pisoilor in cazul unei umiditati crescute si a tempearaturilor scazute. Ca preventie specifica se va practica imunizarea pisicilor cu vaccinuri incepand cu varsta de 8-10 saptamani cu rapel la 2-3 saptamani diferenta, apoi anual.

sursa : animale

Incontinenta urinara la caine

/în /de

Cand cainele nostru nu isi mai poate controla vezica si sfincterul uretral apar urinarile haotice, involuntare, care sunt cunoscute in medicina drept incontinenta urinara. Aceasta trebuie deosebita de marcarea teritoriului sau urinarea de bucurie, respectiv de stres. Incontinenta urinara nu este o boala, ci un simptom major in multe afectiuni ce nu ar trebui ignorate.

Incontinenta urinara poate aparea la orice varsta, talie sau rasa, insa  s-a constatat ca cele mai afectate sunt femelele sterilizate trecute de varsta a doua, iar rasele mari se confrunta cu asta mai des decat cele minione.
Semnele incontinentei urinare la caini
Cand un caine invatat sa faca si sa se ceara afara scapa mici cantitati de urina prin casa nu va infuriati pe el. Fara sa isi dea seama elimina urina in locuri unde nu si-ar dori. La acesti caini veti observa blanita umezita in regiunea anala sau cea abdominala. Culcusurile sau locurile unde petrece cel mai mult timp vor fi patate. Alti caini pierd urina in mers. Animalele isi ling excesiv zona organelor genitale, care ajunge sa se inflameze si chiar sa se infecteze.
Cauzele incontinentei urinare la caini
De cele mai multe ori, incontinenta urinara este un simptom sau o complicatie a vreunei afectiuni cunoscute sau nu, a cainelui. O serie de boli pot duce la pierderea controlului vezicii urinare sau a sfincterului uretral:
•    infectii urinare;
•    pietre la rinichi;
•    boli renale;
•    obezitate;
•    afectiuni hepatice;
•    dereglari hormonale;
•    batranete;
•    leziuni ale coloanei vertebrale;
•    leziuni cerebrale;
•    defecte congenitale;
•    consum exgerat de apa (la cainii diabetici).
La primele semne de constientizare a incontinentei urinare prezentati-va cu patrupedul la medicul veterinar. Acesta va demara o serie de investigatii pentru a descoperi cauza reala a urinarilor accidentale. In niciun caz nu pedepsiti cainele pentru aceasta situatie. Stresul suplimentar nu va face decat sa ii agraveze starea de sanatate.
Tratamentul incontinentei urinare
In functie de afectiunea de fond, care a stat la baza incontinentei, se va instaura un tratament specific. Uneori poate fi vorba de tratament hormonal sau antibiotic, alteori se pot face interventii chirurgicale sau injectii cu colagen.

Sustinere

Atunci cand animalul in discutie se confrunta si cu o afectiune, are nevoie de tot suportul nostru. Unii caini au de-a face cu durere la urinare sau cu o constiinta incarcata, stiind ca a urinat acolo unde noi nu aprobam.

sursa : topveterinari

Entropionul la caini

/în /de

Entropionul este o maladie genetica, se crede ca este congenitala (mostenita), la care pleoapele se ruleaza spre interior cauzand genele sa se frece de cornee cauzand iritatii si disconfort. Desi atat pleoapa inferioara cat si cea superioara se pot freca de cornee, de cele mai mute ori cea inferioara este afectata. Aceasta problema poate fi usor detectata la doar cateva luni de viata a catelului, dar in unele cazuri cainii fac entropion pe parcursul vietii datorita altor probleme oftalmologice.

Deoarece se crede ca aceasta maladie este transmisa genetic de la parinti, orice caine care are entropion nu trebuie folosit la inmultire si ar trebui sterilizat sau castrat pentru a preveni transmiterea mai departe a bolii.

Aceasta boala poate aparea la aproape orice rasa, dar unele rase sunt mai predispuse sa o aiba decat altele. Aceste rase sunt (fara a ne limita doar la acestea): Mops, Saint Bernard, Chow Chow, Cocker, Shar Pei, Labrador, Mastiff Neapoletan, Bulldog Englez, Setter Irlandez, Dog German, Bloodhound s.a.

Simptome:

Lacrimare sau scurgeri din ochi;
Ochii par tinuti intredeschisi;
Scarpinarea in jurul ochilor; cainele se freaca cu laba in zona ochilor.

Diagnostic:

Ochiul este examinat intr-un control de rutina. Veterinarul poate vedea pozitionarea neobisnuita a genelor.

Se poate folosi un colorant fluorescent special (Fluoresceina) care se pune in ochi si scoate in evidenta iritatiile formate din cauza genelor pe cornee. Acest colorant apare ca un verde fosforescent in locul ulceratiilor de pe suprafata ochiului.
Tratamentul:

Cand entropionul este sever se impune rezolvarea situatiei prin interventie chirurgicala. Exista doua metode chirurgicale in functie de gravitatea situatiei.

Metoda suturii de prindere: Prin aceasta metoda in interiorul pleoapei sunt introduse suturi care o trag spre exterior prevenind ca genele sa se frece de cornee. Suturile sunt pastrate in pleoapa o perioada scurta de timp, apoi sunt indepartate. De obicei aceasta metoda este folosita doar pe pui la care entropionul este reversibil. In general aceasta metoda nu este folosita cu succes in cazul cainilor mai in varsta.

Metoda chirurgicala: Cel de-al doilea tip de interventie este o procedura majora si implica inlaturare de piele de pe pleoapa. In cazul in care cainele dumneavoastra are nevoie de o astfel de interventie asigurati-va ca veterinarul are experienta in astfel de cazuri sau adresati-va altui veterinar cu experienta.

In ambele metode folosite, cainele dumneavostra, va fi trimis acasa cu un guler care nu-i va permite sa isi atinga ochii cu labele si foarte probabil i se va prescrie si un tratament format de cele mai multe ori din picaturi de ochi. Ochii cainelui vor fi reverificati post-operator pentru a va asigura ca totul s-a vindecat corespunzator.

sursa : zooland

Dilatatia si torsiunea gastrica la caini

/în /de

Dilatatia gastrica este o urgenta medicala, iar torsiunea gastrica este o urgenta chirurgicala.
Dilatatia gastrica reprezinta marirea in volum a stomacului pe baza acumularii de gaze sau fluide, pe fondul unei deficiente de golire. Torsiunea gastrica este o consecinta grava a dilatatiei si consta in rotirea stomacului in ax longitudinal, de la 90o pana la 360o. Dilatatia stomacului nu se finalizeaza intodeauna cu torsiune, insa in majoritatea cazurilor torsiunea este provocata de catre diltatie.

Ambele conditii reprezinta urgente medicale, ba mai mult torsiunea gastrica este o urgenta chirurgicala. Rata de mortalitate este destul de mare (30% pana la 50% din cazuri), astfel ca ajutorul medical de specilitate trebuie solicitat imediat. Primele doua ore sunt critice, dupa acest interval de timp, cu fiecare minut trecut, sansele de supravietuire ale animalului scad vertiginos. Dilatatia si torsiunea stomacului recunoscute la timp de catre stapan, pot fi tratate si viata cainelui poate fi salvata.

Mecanism de producere

Desi studiata indelung aceasta problema, medicii veterinari nu au reusit sa formuleze o cauza exacta ce duce la aceasta conditie.

Cert este ca dintr-un motiv necunoscut, in stomac se acumuleaza gaz sau fluid, ce determina cresterea in volum a acestui organ. Neelucidata este si cauza ce impiedica degajarea continutul stomacului, astfel incat gazele ramane cantonate in cavitatea gastrica. Dilatatia si torsiunea apar la un caine pana in acel moment perfect sanatos.
Gazele provin de regula din ingestia aerului, fermentarea continutului gastric sau alte reactii metabolice. Lichidul apare prin ingerarea unei cantitati mari de apa sau secretie gastrica ridicata.

La caini stomacul nu este atasat de cavitatea abdominala, ca la om. Astfel stomacul, umplut cu are, are tendinta sa se roteasca (dea peste cap). In acest moment avem de-a face cu torsiunea. In momentul in care stomacul s-a rasucit, orificiile cardia si pilor sunt inchise definitv, iar continutul gastric nu mai poate fi evacuat. Ragaitul si vomitatul sunt imposibile. Splina, fiind atasata de stomac, sufera aceeasi miscare de rotatie.

Reactiile se acutizeaza, pe masura ce continutul gastric fermenteaza si mai mult si se elibereaza o cantitate si mai mare de gaze. Distensia stomacului are efecte nefavorabile asupra organelor invecinate. Presiunea impusa diafragmei determina alterarea respiratiei. Vasele mari de sange din cavitatea abdominala sunt si ele comprimate, provocand ischemia organelor din jur. Torsiunea intrerupe aproape definitiv circulatia proprie a stomacului, astfel ca portiuni din acest organ raman neirigate, necroza fiind iminenta. Intrucat circulatia este blocata la nivel abdominal, inima dispune de o cantitate insuficienta de sange pentru a mai pompa. Tensiunea arteriala se prabuseste si apare aritmia cardiaca. De aici pana la soc si mai apoi deces nu este decat un pas. In functie de gradul de dilatatie, peretele gastric se poate perfora, iar continutul stomacal, extrem de septic, va provoca peritonita. Aceasta asociata si cu infectarea tesutului necrozat al stomacului pot duce la septicemie.

Cauze

In  urma studiilor efectuate, au putut fi elucidate niste cauze favorabile instalarii dilatatiei gastrice.

Dilatatia si torsiunea gastrica se produc  de regula dupa mese, cand cainele depune un efort fizic. De aceea, foarte multi caini din serviciul armatei sau politiei sunt afectati. Acesti caini, nevoiti sa lucreze intens, nu au parte de repaus dupa ce au  mancat. Cainele ar trebui sa primeasca mancarea la cel putin o ora dupa efortul fizic, si ar trebui sa aiba parte de odihna doua ore dupa ce a mancat.

Stresul este adesea incriminat in aceasta problema. O situatie stresanta pentru caine este si nesiguranta mesei. De exemplu: mai multi caini hraniti deodata si in apropiere, mananca repede pentru a fi siguri ca nu li se fura mancarea.

Cainii flamanzi, ce primesc o singura portie, mare, pe zi sunt cei mai predispusi. Mancatul rapid duce la ingerarea unor cantitati mari de aer, ce nu apuca sa fie eliminate.

Hrana uscata, de calitate slaba, bogata in cereale favorizeaza dilatatia gastrica. Ajunsa in stomac, asimileaza lichid si fermenteaza usor. Continutul gastric se mareste rapid in volum ducand la distensia peretilor  stomacului, cu consecintele enumerate mai sus.

Apa consumata abundent in timpul mesei este o alta cauza. Cainele trebuie sa aiba apa mereu la dispozitie, exceptand mesele. Apa nu doar ca duce de la sine la cresterea continutului gastric, dar favorizeaza si  sporirea volumului hranei uscate. Apa se va oferi cainelui la cel putin 30 de minute dupa ce a mancat.

Hrana uscata de calitate joasa foloseste conservanti. Unul dintre acestia este acidul citric, ce are ca efect producerea de gaze la nivel gastric.

Dintr-un motiv necunoscut, vasele de mancare plasate la inaltime, au un efect pro-dilatatie. Lasati castronul cu mancare la nivelul solului.

Conform studiilor, cainii trecuti de prima tinerete (peste 7 ani) sunt mai predispusi la dilatatie si torsiune gastrica. Dintre acestia, 2/3 sunt masculi.

Cainii slabi, emaciati sunt mai predispusi decat cei obezi. Atat din cauza faptului ca mananca mai lacom, dar si pentru ca in cavitatea abdominala este mai mult spatiu care sa permita rasucirea stomacului. La cainii obezi, grasimea previne miscarile ample ale stomacului.

Rase de caini predispuse

Cainii de talie mare si uriasa sunt cei mai afectati de aceasta problema. Dintre acestia, cei cu un torace adanc, prezinta cel mai mare risc. Se pare ca aceasta conformatie anatomica permite stomacului sa efectueze miscarile de rotatie in ax.

Cele mai afectate rase de dilatatie si mai ales de torsiune gastrica sunt Dogul German si Bloodhound. La Dog German (Marele Danez) 4 din 10 exemplare sufera la un moment dat de torsiune gastrica. Alte rase de caini predispuse la aceste afectiuni sunt: Ciobanescul German, Caniche Standard, Ogar Afgan, Barzoi, Saint Bernard, Boxer, Akita, Setter, Collie, Prepelicar de Weimar, Shar-Pei, Labrador, Doberman, Terra Nova, Airedale Terrier, Malamut de Alaska s.a. Dintre rasele medii si mici, Basset Hound si Teckel, avand pieptul adanc, pot avea de-a face cu torsiunea gastrica. In general rasele de talie mica si medie sunt ferite de aceste probleme.

Semne si simptome

Dupa cum spuneam mai sus,  semnele dilatatiei/ torsiunii apar la un caine aparent sanatos, de obicei imediat dupa masa. Primele semne sunt reprezentate de hipersalivatie, voma fara eliminarea vreunui continut gastric (doar spuma) si umflarea abdomenului.

Cainele este nelinistit si nu sta locului. Apar dureri abdominale spontan, dar si la palpare. Abdomenul dilatat este dur, iar la percutie apare senzatia de gol. La acest moment dilatatia nu poate fi deosebita de torsiune.

Pe masura ce starea se agraveaza (in cazul torsiunii) apar: respiratia rapida si superficiala, paloarea gingiilor, ritm cardiac rapid, puls slab, slabiciune si apoi colaps. Daca animalul reuseste sa ragaie sau sa vomite, torsiunea gastrica este exclusa din diagnostic.

Tratament

Dilatatia gastrica este o urgenta veterinara, iar torsiunea este o urgenta chirurgicala. Solicitarea ajutorului medicului veterinar trebuie facuta cat mai repede de la descoperirea problemei. Primele doua ore sunt cruciale pentru salvarea vietii cainelui.

In primul rand cainele va fi perfuzat pentru a fi inlaturat socul. Apoi cu un tub de plastic avansat prin esofag se va incerca degajarea presiunii din stomac. In cazul torsiunii aceasta manevra este ineficace deoarece orificiul gastro-esofagian este inchis. Se va apela la un ac mai gros cu care  se va face punctia stomacului in vederea eliberarii presiunii gastrice.  Odata stabilizat animalul se va face o radiografie pentru a putea pune un dignostic clar: dilatatie sau torsiune.

In  cazul torsiunii este necesara o interventie chirurgicala pentru repunerea in pozitie a stomacului. Se va analiza integritatea peretelui gastric si se va indeparta acele portiuni de tesut mortificate (necrozate) atat de la nivelul stomacului cat si ale splinei. Cele doua organe vor fi repuse in pozitie, iar cu aceasta ocazie se va realiza si operatie de gastropexie, adica atasarea stomacului de peretele abdominal. Daca aceasta manevra nu este efectuata, riscul de recidiva este de pana la 80%.

Unii proprietari de caini din rasele aflate la risc apeleaza la aceasta interventie in sens profilactic, fara ca animalul sa fii suferit de torsiune pana in acel moment.

Preventie

Din fericire torsiunea gastrica poate fi evitata, daca stapanul respecta anumita principii de ingrijire a cainelui, mai ales daca acesta este dintr-o rasa predispusa la dilatatie, respectiv torsiune.

Consultati pedigreeul cainelui si observati daca au existat antecedente de torsiune gastrica in familie.

Posesorii cainilor aflati la risc trebuie sa poata recunoaste rapid semnele torsiunii si sa ceara de urgenta ajutorul unui medic veterinar.

Hraniti cainele de 2- 3 ori pe zi, portii mici.

Nu oferiti apa in timpul mesei, ci la cel putin o jumatate de ora inainte si  dupa.

Evitati exercitiul fizic cu o ora inainte de masa si doua ore dupa mancare.

Hraniti cainele intr-un loc linistit,  fara sa se simta stresat si amenintat.

Asezati castroanele pe sol, si nu la inaltime.

Ocoliti hrana ce contine conservanti (in special acid citric), dar si cea cu un continut bogat de grasimi.

Oferiti cainelui o hrana de calitate, bogata in proteine si cu cat mai putine cereale.

Adaugati hrana umeda celei uscate, sau inmuiati granulele in apa calduta.

Pentru caini aflati la risc, optati pentru operatia de gastropexie, dupa ce in prealabil v-ati consultat cu medicul veterinar. Aceasta interventie poate fi facuta deodata cu sterilizarea.

sursa : zooland

Depresia la caini – simptome, cauze, tratament

/în /de

De multe ori, depresia canină se manifestă la fel ca cea umană. Animalul are zile mai proaste, în care este lipsit de viață, apatic și doarme mult. Câteodată devin iritabili fără un motiv aparent.

Schimbările de stare și de comportament sunt cele mai frecvente și evidente. Câinele se retrage, evită stăpânul și activitățile de zi cu zi ale casei. Nu mai e dornic să se joace sau să iasă la plimbare. Nu se mai bucură când ajunge stăpânul acasă de la serviciu sau când i se aruncă jucăria favorită.

Letargia și anxietatea pun stăpânire pe el și nici un fel de stimul nu îl poate scoate din apatia asta. Stă culcat sau tolănit într-un colț confortabil al casei aproape toată ziua. Doarme mai mult decât de obicei, chiar și atunci când familia este acasă și în mod normal ar profita de aceste momente pentru a petrece timp cu ei.

Coada este purtată în jos, iar privirea e posomorâtă. Unii câini se irită ușor și chiar devin agresivi la anumiți stimuli, semn că la baza depresiei stă un factor de stres major. Pentru că nu au energia și dorința să iasă afară, își vor face nevoile înăuntru.

Pofta de mâncare este semnificativ afectată. Majoritatea câinilor evită mâncarea sau doar o miros în silă și se îndepărtează de castron. Există și o minoritatea canină ce găsește alinare în hrană și mănâncă mai mult decât de obicei. Depresia prelungită poate duce la deshidratare, pierdere sau creștere în greutate, în funcție de tipul de manifestare a depresiei în raport cu hrana.

Depresia la câini – Cauzele depresiei
Câinii sunt animale care agreează rutina și depind de  ea. Fiecare zi a lor se desfășoară după un program bine stabilit de stăpân și toate lucrurile esențiale din viața lui depind de acest program. Eh, în momentul în care intervin schimbări majore în rutina zilnică, definitive sau pentru o perioadă lungă de timp, întregul univers al câinelui este dat peste cap. Cei care nu reușesc să țină pasul cu schimbările, cad în depresie. Schimbarea locuinței sau a ambientului poate duce la depresie.

Stăpânul favorit lipsește mai mult de acasă și altcineva îi ia locul pentru plimbările zilnice sau pentru hrănit; plecarea copiilor la școală în alt oraș, la terminarea vacantei sau, cel mai trist, decesul stăpânului sau a unuia dintre membrii familiei, toate duc la depresie. Ca și noi, câinele îi simte lipsa și îl jelește în felul său. Unii câini se întristează atunci când le moare un prieten canin, cu care au împărțit locuința ani de zile.

Sosirea unui bebeluș în familie sau a unui alt animăluț care atrage toată atenția poate fi extrem de supărătoare pentru câine.

Singurătatea adesea se traduce prin depresie. Un câine lăsat mult timp singur acasă și care nu primește destulă atenție va deveni tare apatic și anxios. Dacă nu aveți timp să vă ocupați de câine decât o oră în weekend, atunci e mai bine să îi găsiți un alt stăpân, mai preocupat. Câinii sunt animale sociabile care tânjesc după interacțiune cu alți semeni sau cu membrii familiei.

Abuzul și traumele fizice pot fi precursorii depresiei. Unui câine ce a fost bătut și chinuit anterior, sau unuia care a stat în adăpost mult timp îi lipsește compasiunea și siguranța unui cămin. Ei sunt neîncrezători, nesiguri pe ei și potențial agresivi.

Atunci când nicio cauza nu poate fi incriminată, e posibil ca animalul să experimenteze depresia clinică: un dezechilibru chimic și hormonal la nivelul creierului, care nu poate fi tratat decât cu medicație specifică.

Câinii bătrâni pot trece printr-o depresie aparentă. Odată cu înaintarea în vârstă își pierd energia, cheful de joacă și preferă să stea liniștiți și să doarmă.

Depresia poate fi exprimarea multor boli. Atunci când câinele este în suferință fizică, îi este afectat psihicul și comportamentul.

Ca și noi, câinii pot trece prin depresia sezoniera: la schimbarea anotimpurilor sau a vremii. Se pare că presiunea aerului le influențează și lor cheful de viață și starea de bine. Atunci când se apropie o furtună, presiunea crește, iar animalele pot sesiza asta. Iarna, pentru că nu mai pot petrece atât de mult timp pe afară, câinii devin mai depresivi și lipsiți de viață.
Tratamentul depresiei la câine
Primordial este să descoperiți cauza care a dus la căderea moralului. Odată descoperită, problema e pe jumătate rezolvată.  În cazul în care nimic nu pare să explice această stare a câinelui, luați legătura cu medicul veterinar pentru investigații mai amănunțite, care să excludă vreo problema medicală fizică. În ultimă instanță, câinele se poate confrunta cu depresia clinică ce se tratează cu medicație anxiolitică, recomandată de medic.

Acordați mai multă atenție câinelui, vorbiți-i, jucați-vă cu el, mângâiați-l și scoateți-l la plimbare. Arătați-i că vă pasă de el și că nu l-ați uitat. Dacă aveți mai mulți câini în familie, distribuiți în mod egal dragostea și atenția. Un alt animal de companie îl poate distrage de la problemele lui. Ademeniți-l cu ceva bun de mâncare, ceva ce nu poate refuza. Lăsați-l să doarmă câteva zile, somnul reface organismul și eliberează stresul.

sursa : zooland

Piometrul

/în /de

Denumirea acestei afectiuni vine din limba Latina unde pyo inseamna puroi iar metra uter. Piometrul este o infecie a uterului care apare plin cu puroi. Toxinele si bacteriile traverseaza peretele uterin si intra in circulatia sanguina producand efecte toxice si punand viata animalului in pericol. Fara tratament, moartea se va produce inevitabil.

Ce-l face pe medicul veterinar sa suspicioneze aceasta infectie?  

Pacientii obisnuiti care fac piometru sunt catelele batrane. Desigur, si pisicile sunt afectate dar mai rar. Cel mai adesea ele si-au terminat perioada de calduri cu 1-2 luni in urma. Apetitul este scazut, si poate fi prezenta voma sau setea exagerata.  De obicei, cervixul este deschis iar continutul purulent din uter se scurge la exterior emanand un miros respingator.
Exista si o forma de piometru cu cervix inchis in care nu sunt eliminate secretii uterine la exterior, fapt pentru care diagnosticul este mai dificil de pus. Femelele care au piometru cu cervix inchis sunt mai afectate, ca urmare a retinerii toxinelor in uter si de-aici efectul acestora pe cale generala.
Hemoleucograma releva o infectie puternica, iar diagnosticul se confirma prin examen ecografic.